A fost primul cuvînt pe care l-am scos în firmă. Pînă atunci mă mulţumisem să dau din cap. 

“Provocarea” pe care mi-o propunea domnul Saito consista în a accepta invitaţia unui anume Adam Johnson care îmi propunea să joc golf cu el duminica următoare. Trebuia să-i scriu o scrisoare în engleză ca să-i răspund.

Exerciţiul mi se păru uşor. M-am aşezat şi am scris o scrisoare cordială : domnul Saito se bucura să poată juca golf cu domnul Johnson şi-i trimitea salutările sale. O adusei superiorului meu. 

Domnul Saito îmi citi lucrarea, scoase un icnet dispreţuitor şi o rupse : 

Superiorul meu îmi citi lucrarea, scoase un icnet dispreţuitor şi o rupse :

Mi-am petrecut orele următoare redactînd misive adresate acestui jucător de golf. Domnul Saito îmi ritma producţia rupînd-o, fără alt comentariu decît icnetul, care era probabil un refren. Trebuia să găsesc de fiecare dată o formulare nouă. 

Exerciţiul avea o latură “Bade, ale tale-s oile ?”, nu lipsită de picanterie. Exploram categorii gramaticale mutante : “dacă Adam Johnson devenea verb, duminica următoare – subiect, a juca golf – complement direct, iar domnul Saito, adverb ? 

“Duminica următoare acceptă cu plăcere să vină să adamjohnsonnească o golfire domnulSaiteşte. Nu-i convine lui Aristotel ? Treaba lui !”

Începeam să mă distrez cînd superiorul mă întrerupse. Rupse ultima scrisoare fără s-o citească măcar, şi-mi spuse că domnişoara Mori sosise. 

– O să lucraţi cu ea după-masa asta. Între timp, aduceţi-mi o cafea. 

Am pus cana pe biroul domnului Saito şi m-am întors. O fată înaltă şi lungă ca un arc veni înspre mine. 

De cîte ori mă gîndesc la Fubuki, parcă văd arcul japonez, mai înalt decît un om. De asta am botezat firma “Yumimoto“ adică “cele ale arcului“ . 

Şi de cîte ori văd un arc, mereu, mă gîndesc iar la Fubuki, mai înaltă ca un bărbat. 

– Domnişoara Mori ?

– Puteţi să-mi spuneţi Fubuki. 

Îmi vorbea, îi ascultam vocea blîndă şi inteligentă. Îmi arăta dosare, îmi explica de ce era vorba, surîdea. Nici nu-mi dădeam seama că n-o ascultam. 

Mă invită apoi să citesc documentele pe care le pregătise pe biroul meu, faţă în faţă cu al ei. Ea se aşeză şi începu să lucreze. Eu am început să răsfoiesc docilă hîrţoagele pe care mi le dăduse. Erau regulamente, enumerări. 

La doi metri în faţa mea, spectacolul era captivant. Pleoapele ei aplecate pe cifre o împiedicau să mă vadă că o studiez. Avea cel mai frumos nas din lume, nasul japonez, nas inimitabil, cu nările delicate, şi uşor de recunoscut dintr-o mie. Nu toţi japonezii au un asemenea nas, dar, dacă îl are cineva, nu poate fi decît de origine niponă. Dacă avea Cleopatra un asemenea nas, geografia planetei ar fi fost alta. 
 

Seara, ar fi trebuit să fiu meschină ca să mă gîndesc că nici una din competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi slujise. La urma urmei, tot ce vroisem era să lucrez într-o întreprindere japoneză. Acolo şi eram. 

Avusesem impresia că petrecusem o zi excelentă. Zilele care au urmat au confirmat această impresie. 

Tot nu pricepeam care e rolul meu în întreprindere. Îmi era totuna. Domnul Saito părea consternat de mine. Îmi era totuna.

Eram încîntată de colega mea. Prietenia ei mi se părea un motiv mai mult decît suficient ca să petrec zece ore pe zi în sînul întreprinderii Yumimoto. 

Pielea ei albă şi mată era cea de care vorbeşte atît de bine Tanizaki, Fubuki întruchipa la perfecţie frumuseţea niponă, cu stupefianta excepţie a înălţimii. Faţa o înrudea cu “garoafa vechii Japonii“, simbolul fetei nobile de pe vremuri: aşezată pe silueta ei imensă, era destinată să domine lumea. 

Yumimoto era una din cele mai mari companii din univers. Domnul Haneda conducea sectorul import-export, care cumpăra şi vindea tot ce exista pe cuprinsul planetei. 

Catalogul import-export al companiei Yumimoto era versiunea titanică a catalogului lui Prévert : de la ementalul finlandez pînă la soda din Singapore, trecînd prin fibra optică canadiană, cauciucurile franţuzeşti şi iuta togoleză, nimic nu-i scăpa. 

Banii, la Yumimoto, depăşeau înţelegerea omenească. De la o anume acumulare de zerouri încolo, cifrele părăseau nivelul numerelor pentru a intra în cel al artei abstracte. Mă întrebam dacă exista în firmă cineva capabil să se bucure că a cîştigat o sută de milioane de yeni, sau să se întristeze de pierderea unei sume echivalente. 

Angajaţii de la Yumimoto, ca zerourile, nu căpătau valoare decît în urma altor cifre. Toţi, în afară de mine, care n-aveam nici măcar puterea de zero. 

Zilele se scurgeau şi încă nu serveam la nimic. Asta nu mă deranja din cale-afară. Aveam impresia că fusesem uitată, ceea ce nu era dezagreabil. Aşezată la biroul meu, citeam şi reciteam documentele pe care Fubuki mi le pusese la dispoziţie. Erau prodigios de neinteresante, cu excepţia unuia, care repertoria membrii firmei Yumimoto : erau trecute numele, prenumele, data şi locul naşterii, numele soţului/soţiei şi al copiilor dacă era cazul şi datele de naştere respective. 

În sine, aceste informaţii nu aveau nimic fascinant. Dar cînd ţi-e foame, o coajă de pîine îţi face poftă : în starea de trîndăvie nedorită şi de inaniţie în care mi se găsea creierul, această listă mi se păru pasionantă ca o revistă de scandal. De fapt, era singura hîrtie pe care-o înţelegeam. 

Ca să par că lucrez, am hotărît s-o învăţ pe de rost. Erau acolo vreo sută de nume. Majoritatea erau căsătoriţi şi taţi de familie sau mame, ceea ce-mi îngreuna sarcina. 

Studiam : privirea mea era pe rînd aplecată pe subiect, apoi ridicată, ca să recit în interiorul cutiei mele negre. Cînd ridicam capul, privirea îmi cădea mereu pe Fubuki, aşezată în faţa mea. 

Domnul Saito nu-mi mai cerea să-i scriu scrisori lui Adam Johnson, nici altcuiva. De altfel, nu-mi mai cerea nimic, afară de ceşti de cafea. 

Nimic mai normal, cînd intri într-o întreprindere japoneză, decît să începi cu ochakumi – “funcţia onorabilului ceai“. Mi-am luat rolul cu atît mai în serios, cu cît era singurul care-mi fusese atribuit. 

Foarte repede am învăţat obiceiurile fiecăruia : pentru domnul Saito, de la opt jumate, o cafea neagră. Pentru domnul Unaji, o cafea cu lapte, două cuburi de zahăr, la zece. Pentru domnul Mizuno, o cutie de Coca pe oră. Pentru domnul Okada, la ora cinci, un ceai englezesc cu un strop de lapte. Pentru Fubuki, un ceai verde la ora nouă, o cafea neagră la doişpe, un ceai verde la ora trei şi o ultimă cafea la şapte seara – îmi mulţumea de fiecare dată cu o politeţe fermecătoare. 

Această sarcină umilă se dovedi prima unealtă a pierzaniei mele. 

Într-o dimineaţă, domnul Saito îmi aduse la cunoştinţă că vicepreşedintele primea la el în birou o importantă delegaţie a unei firme prietene :

Cîteva ore mai tîrziu delegaţia se duse. Vocea tunătoare a enormului domn Omochi strigă : 

             –  Saito-san !

L-am văzut pe domnul Saito cum se ridică dintr-un salt, devine pămîntiu, şi aleargă în văgăuna vicepreşedintelui. Urletele grăsanului se auzeau prin zid. Nu se înţelegea ce zice, dar nu prea suna drăguţ. 

Domnul Saito se întoarse cu faţa căzută. Am avut pentru el un impuls prostesc de tandreţe, gîndindu-mă că se afla în faţa unui agresor care trăgea de trei ori cît el. În acel moment mă chemă, cu un ton furios. 

L-am urmat pînă într-un birou gol. Îmi vorbi cu o furie care-l făcea să se bîlbîie : 

– Aţi indispus profund delegaţia firmei prietene ! Aţi servit cafeaua cu formule care sugerau că vorbiţi japoneza la perfecţie ! 

– Dar nici n-o vorbesc aşa de rău, Saito-san. 

– Gura ! Cu ce drept te aperi ? Domnul Omochi e foarte supărat pe dumneata. Ai creat o atmosferă execrabilă la şedinţa de azi-dimineaţă : cum să se simtă partenerii noştri în largul lor, cu o europeană care le înţelege limba ? De acuma nu mai vorbeşti japoneza. 

– L-am privit cu ochii cît cepele :

– Cum ?

– Nu mai ştii japoneză. Clar ? 

– Păi tocmai fiindcă vă vorbesc limba am fost angajată de firma Yumimoto ! 

Cînd m-am întors la birou, aveam probabil o faţă mai altfel, fiindcă Fubuki mă privi blînd şi cu îngrijorare. Am rămas îndelung într-o stare de prostraţie, întrebîndu-mă ce atitudine să adopt. 

Să-mi dau demisia ar fi fost cel mai logic. Cu toate astea, nu puteam s-o fac. În ochii unui occidental n-avea nimic infamant: în ochii unui japonez însemna să te compromiţi. Eram la firmă abia de o lună, şi semnasem un contract de un an. Să plec atît de repede m-ar fi acoperit de ocară, şi în ochii lor, şi în ai mei. 

Cu atît mai mult cu cît n-aveam nici o poftă să plec. Mă străduisem totuşi să intru în compania asta : studiasem limbajul tokiot al afacerilor, dădusem examene. Sigur, n-avusesem niciodată ambiţia să devin un rechin al comerţului internaţional, dar avusesem totdeauna dorinţa de a trăi în această ţară pentru care aveam un cult de la primele amintiri idilice din copilărie. 

Deci rămîneam. 

Prin urmare, trebuia să găsesc un mijloc de a asculta ordinul domnului Saito. Mi-am sondat mintea în căutarea unui strat geologic propice amneziei : erau oare hrube în fortăreaţa neuronală ? Din păcate, edificiul avea puncte tari şi puncte slabe, miradoare şi fisuri, găuri şi şanţuri, dar nimic care să permită îngroparea unei limbi pe care o auzeam vorbindu-se tot timpul. 

Dacă nu puteam s-o uit, puteam oare măcar s-o ascund. Dacă limba era o pădure, o puteam oare ascunde imensitatea criptomerilor niponi pe după fagii francezi, teii englezi, stejarii latini şi măslinii greci, care în acest caz şi-ar fi meritat numele ? 

Mori, patronimul lui Fubuki, însemna pădure. Oare de asta i-am aruncat în acea clipă priviri descumpănite ? Mi-am dat seama că mă privea în continuare, întrebătoare. 

Se ridică şi-mi făcu semn să vin după ea. La bucătărie m-am prăbuşit pe un scaun. 

– Nu. Dumneata te înşeli.

– Evident. Dumneata eşti drăguţă, nu vezi răul. În sfîrşit, ca să-mi dea un asemenea ordin, nu poate fi decît un... 

– În acest caz, domnul Omochi e un...

– E cineva deosebit, mă întrerupse ea. Ce să facem ? E vicedirector. Nu putem face nimic. 

– I-aş putea vorbi domnului Haneda, directorul. El ce fel de om e ?

– Domnul Haneda e un om remarcabil. E foarte inteligent şi foarte bun. Din păcate, nici vorbă să mergi să i te plîngi. 

O întrebai care era ideograma prenumelui ei. Îmi arătă cartea ei de vizită. 

Am privit semnele kanji şi am exclamat :

“Mori Fubuki, născută la Nara în 18 Ianuarie 1961”. . . Era un copil al iernii. Mi-am imaginat brusc furtuna de zăpadă pesate sublimul oraş Nara, peste nenumăratele sale turle, – nu era oare firesc ca această superbă fată să se nască în ziua în care frumuseţea cerului se năpustea pe frumuseţea pămîntului ?

Îmi vorbi despre copilăria ei în Kansai. Eu i-am vorbit despre a mea care începuse în aceeaşi regiune, nu departe de Nara, în satul Shukugawa, aproape de muntele Kaburo – amintirea acestor locuri mitologice îmi aducea lacrimi în ochi. 

Cînd ne întoarserăm la birourile noastre aşezate faţă în faţă, încă nu găsisem nici o soluţie pentru problemă. Nu înţelegeam deloc care era şi care avea să fie locul meu în firma Yumimoto. Dar simţeam o mare linişte, fiindcă eram colega lui Fubuki Mori. 
 

Trebuia deci să am aerul că-mi fac de lucru fără ca să par că pricep un cuvînt din ce se spunea în jurul meu. De acum serveam diversele căni de ceai şi cafea fără urmă de formule de politeţe şi fără să răspund mulţumirilor angajaţilor. Aceştia nu erau la curent cu noile mele instrucţii şi se mirau că drăguţa gheişă albă se transformase într-o peştoaică mută, necioplită ca o americancă. 

Ochakumi nu-mi lua, din nefericire, destul timp. Am hotărît, de capul meu, să distribui scrisorile. 

Trebuia să împing un enorm cărucior metalic prin multele şi marile birouri şi să-i dau fiecăruia scrisorile. Munca asta îmi convenea de minune. Mai întîi, îmi utiliza competenţele lingvistice, fiindcă majoritatea adreselor erau scrise în ideograme – cînd domnul Saito era departe de mine, nu ascundeam că ştiu japoneza. Apoi descopeream că nu învăţasem pe de rost lista Yumimoto : puteam nu doar să identific cel mai mic funcţionar, dar să profit şi de sarcina mea, pentru ca să le urez la mulţi ani, lor, soţiei sau odraslei, după caz. 

Cu un surîs şi o plecăciune, spuneam :

“Poftiţi scrisorile, domnule Shiranai. La mulţi ani micului dumneavoastră Yoshiro, care are azi trei ani. ”

Mă urmăreau de fiecare dată cu o privire uluită. 

Această îndeletnicire îmi lua cu atît mai mult timp cu cît trebuia să circul prin toată firma, care ocupa două etaje. Cu căruciorul meu, care-mi da o ţinută agreabilă, luam mereu ascensorul. Îmi plăcea, fiindcă alături, acolo unde-l aşteptam, era o imensă fereastră. Mă jucam atunci de-a ceea ce eu numeam “aruncarea în privire”. Îmi lipeam nasul de fereastră şi mă lăsam să cad mental. Oraul era atît de departe sub mine, încît, înainte de a mă strivi de sol, aveam răgazul să văd atîtea. 

Îmi găsisem vocaţia. Spiritul meu înflorea în această muncă simplă, folositoare, umană şi propice contemplării. Mi-ar fi plăcut să fac asta toată viaţa. 
 

Domnul Saito trimise după mine. Am căpătat o săpuneală meritată : mă făcusem vinovată de grava crimă de iniţiativă. Îmi atribuisem o funcţie fără să cer aprobarea superiorilor mei direcţi. În plus, adevăratul poştaş al întreprinderii, care sosea după-masa, era în pragul crizei de nervi, fiindcă se credea în pragul concedierii. 

– Să furi munca altcuiva e o faptă foarte urîtă, îmi spuse pe bună dreptate domnul Saito. 

Am avut o idee care naivităţii mele i se păru luminoasă : în cursul plimbărilor mele prin firmă, observasem că fiecare birou avea numeroase calendare care nu erau aproape niciodată la zi, fie că micul cadru roşu mobil nu era pus la data care trebuie, fie că pagina cu luna nu fusese întoarsă. 

Puţin cîte puţin, angajaţii firmei îşi dădură seama de manevrele mele. Asta îi amuza din ce în ce mai tare. 

Mă întrebau :

– Merge ? Nu vă obosiţi prea tare cu munca asta epuizantă ?

– Sînt frîntă. Iau vitamine. 

Din acest punct de vedere, am atins culmea cînd am trecut din februarie în martie. Nu mai era de ajuns să avansez cadrul roşu. Trebuia să întorc ori să smulg pagina lunii februarie. 

Angajaţii din birouri mă primiră cum e primit un sportiv. Asasinam luna februarie cu gesturi mari de samurai, imitînd o luptă nemiloasă contra imaginii gigantice a muntelui Fuji înzăpezit care ilustra această lună în calendarul Yumimoto. Apoi părăseam cîmpul de luptă, cu un aer extenuat, cu sobră mîndrie de războinic victorios, sub strigătele de banzai ale comentatorilor încîntaţi. 

Zvonul slavei mele ajunse şi la urechile domnului Saito. Mă aşteptam la o săouneală magistrală pentru că făcusem pe claunul. Aşa că-mi şi pregătisem apărarea :

-Mi-aţi dat voie să pun calendarele la zi, i-am luat-o eu înainte, pînă nu-şi da drumul la furie.

Îmi răspunse fără nici o mînie, pe tonul de simplă nemulţumire care-i era caracteristic. 

– Bine. Puteţi continua. Dar nu vă mai daţi în spectacol. Distrageţi angajaţii de la lucru. 

– Xeroxează-mi asta. 

Am băgat pachetul în automat, care-şi efectuă sarcina cu o rapiditate şi o politeţe exemplare. I-am adus şefului originalul şi copiile. 

Mă rechemă :

- Fotocopiile dumneavoastră sînt uşor cîşe, spuse el arătîndu-mi o foaie. Reîncepeţi.

– Tot cîşe sunt, zise el. 

– Nu-i adevărat ! am sărit eu. 

– E foarte nepoliticos să-i spui una ca asta unui superior. 

– Iertaţi-mă. Dar am fost atentă ca să fie perfecte. 

– Nu sunt. Uitaţi-vă. 

– Şi ce cusur are ? 

– Uite aici : nu e absolut paralel cu marginea. 

– Zău ? 

– Dacă vă spun ?

– Aţi folosit automatul ?

– Da. 

– Asta era explicaţia. Nu trebuie folosit automatul. Nu e destul de precis. 

– Domnule Saito, fără automat mi-ar trebui ore-n şir ca să termin. 

– Şi care-i problema ? surîse el. V-am găsit de lucru. 

M-am instalat la xerox ca la ocnă. De fiecare dată trebuia să ridic capacul, să pun atent pagina, să apăs pe buton şi după aia să privesc rezultatul. Era ora trei cînd am ajuns acolo : la ora şapte nu terminasem încă. Unii angajaţi treceau din timp în timp : dacă aveau mai mult de zece copii de făcut, îi rugam spăşit să fie de acord ca să folosească maşina de la celălalt capăt al culoarului. 

Am aruncat o privire pe conţinutul a ceea ce fotocopiam. Am crezut că mor de rîs cînd am văzut că era vorba de regulamentul clubului de golf din care făcea parte domnul Saito. 

O clipă mai tîrziu, mi-a venit mai mult să plîng, gîndindu-mă la bieţii copăcei nevinovaţi pe care şeful meu îi irosea ca să mă pedepsească. Îmi imaginai pădurile Japoniei din copilăria mea, arţari, criptomere şi gingko, doborîte doar pentru ca să fiu eu pedepsită, neînsemnata de mine. 

Sosi apoi domnul Tenshi, care conducea sectorul produse lactate. Avea acelaşi grad ca domnul Saito, care era directorul sectorului contbilitate generală. Îl privii cu mirare : un şef de importanţa lui nu punea pe altcineva ca să-i facă fotocopii?

Răspunse la întrebarea mea mută : 

– E opt. Eu sînt singurul din biroul meu care mai lucrez. Spuneţi, de ce nu folosiţi automatul ?

– Pricep, spuse el cu o voce plină de subînţelesuri. 

Sînteţi belgiancă, nu ?

– Da. 

– Foarte bine. Am un proiect foarte interesant cu ţara dumneavoastră. Aţi accepta să faceţi un studiu pentru mine ?

– Cred în untul dietetic, spuse el. E de viitor. 

– Aşa am crezut şi eu totdeauna !

– Veniţi mîine dimineaţă la mine la birou. 

A doua zi, cînd sosii la firma Yumimoto, Fubuki îmi spuse cu un aer temător : 

– Domnul Saito vrea să reîncepeţi fotocopiile. I se par oblice. 

– Sînt sigură că nici nu s-a uitat la noile mele fotocopii. Le-am făcut una cîte una, la milimetru. Nici nu ştiu cîte ore am stat – şi asta, pentru regulamentul clubului lui de golf !

- Vă torturează !

Am liniştit-o :

– Nu vă bateţi capul. Mă amuză. 

În fond, noua chestie a domnului Saito cădea bine: cu o zi înainte, pierdusem mai mult de şapte ore ca să fac, cîte una, cele o mie de xeroxuri. Asta îmi da un alibi excelent pentru orele pe care urma să le petrec în biroul domnului Tenshi. Automatul îmi termină treaba în cîteva minute. Am luat teancul şi am zbughit-o la sectorul produse lactate.